PAMANTUL SI CERUL

Odata demult in timp și spațiu, traiau o Regină și un Rege care se iubeau și se respectau atât de mult încât erau un întreg. Singurul val de tristețe din viața lor era faptul că nu puteau avea copii. Într-o zi, un Vrăjitor malefic și puternic, care era îndrăgostit nebunește de Regină i-a spus că dacă îl va părăsi pe Rege, îi va împlini dorința de a deveni mamă. Regina a refuzat; i-a spus Vrăjitorului că nimic nu o poate face să se despartă de Regele ei. Vrăjitorul a fost atât de orbit de gelozie și furie, încât a aruncat o vraja asupra lor pentru a-i separa pentru totdeauna: a transformat-o pe Regina în Pământ și pe Rege în Univers.

Timpul a trecut, iar Regina Pământ și Regele Univers au încercat să găsească modalități de a rupe vraja, astfel încât să poată fi din nou împreună, dar nimic nu a funcționat. Așadar, au decis să găsească în schimb modalități sa se conecteze. Regele a creat Soarele astfel încât Regina să-i poată simți în continuare dragostea; norii și ploaia, astfel încât ea să poată primi sărutările lui, iar Luna și Stelele ca să-i umple nopțile de magie. La rândul său, Regina a creat Natura, care curgea cu ritmurile Soarelui și Lunii și reflecta frumusețea ei în toate formele sale: ape curgătoare, plante și ființe vii de toate formele, dimensiunile și culorile. Regina era fericită pentru că era mamă în sfârșit și toți copiii ei o iubeau și o respectau mult.

Apoi, într-o zi Regina a decis să creeze oameni, ca să facă si ei parte din expresia Naturii. Dar Vrăjitorul cel rău a aflat despre asta. Și, în timp ce Regina se odihnea într-o zi, el a ascuns o mică bucată de întuneric în interiorul oamenilor; atât de ascunsa încât nici măcar nu puteau să o vadă în ei înșiși, ci doar în alți oameni. Când s-au născut oamenii, ei au învățat încet cum să trăiască cu ajutorul fraților si surorilor lor din natură ca profesori. Totul a fost bine pentru o vreme până când întunericul din interiorul unora dintre oameni a început să crească. Oamenii s-au temut de întuneric și au început să se rănească unii pe alții. Apoi încet, ei au început să-și distrugă frații si surorile din natură. Inima Reginei era zdrobită văzându-i pe toți copiii ei suferind, așa că i-a cerut Regelui să-i ajute.

Stelele au auzit rugămintea Reginei și s-au oferit sa îi ajute pe frații lor pământeni. De acolo sus din cer, ele au observat ca întunericul provoca multa separare și ură. Dar stelele nu puteau înțelege ce inseamna să fi om, asa ca nu stiau cum i-ar putea ajuta. Regele le-a spus stelelor că vor trebui să se nască ca ființe de Pământ, fie umane ori naturale. Ele vor uita cine au fost și vor trăi multe vieți, astfel încât să poată înțelege întunericul și să învețe cum să-l transforme în lumină. El le-a asigurat că nu vor fi niciodată singure în călătoria lor și vor putea cere ajutorul și îndrumarea lui si a Reginei oricând.

Si astfel, unele dintre stele și-au început călătoria pe Pământ și au devenit oameni. Au trecut multe vieți până când au început să vadă prin voalul iluziei pe care întunericul îl arunca. Și-au dat seama că singura modalitate de a lupta cu acest întuneric este să învețe să iubească cu adevărat. Aceeași iubire pe care Regina și Regele au împărtășit-o, întrucât o bucată din ea a fost pusa în interiorul oamenilor înainte ca aceștia să se nască. Dar la fel ca și cu întunericul lor ascuns, oamenii nu erau conștienți nici de această iubire care se ascundea în interiorul lor.

Odată ce stelele umane au învatat să iubească cu adevarat, întunericul s-a micșorat din ce in ce mai mult si ele au inceput să-și amintească cine sânt. Si astfel, ele au început să-i învețe pe frații si surorile lor pământeni cum să facă si ei asta. Unii spun că atunci când toți oamenii vor învăța să iubească cu adevărat, blestemul Reginei și Regelui se va rupe în sfârșit și vor fi împreună din nou ca un întreg. Și atunci toată lumea va trăi pentru totdeauna în pace și dragoste…

FETITA SI MIELUL NEGRU

A fost odată o fată cu părul lung și verde. Ei îi plăcea să călătorească, uneori pe jos, alteori cu inima și mintea. În călătoriile sale, s-a conectat la lumea ei interioară și la ființele înțelepte care și-au împărtășit cunoștințele; acest lucru a ajutat-o ​​să se descopere pe sine. Această poveste este despre una dintre aceste călătorii.

Fata cu părul verde se simțea un pic neliniștită în ziua aceea, așa că a decis să călătorească spre Sud. Cerul era cenușiu, dar în aer era o adiere caldă și blândă. Ea a mers destul de mult timp, pierdută în gânduri. Deodată a auzit pe cineva cântând. A urmat sunetul până a ajuns într-o pajiște de un verde vibrant si plină de flori colorate. Acolo, o fetiță cu părul auriu se învârtea, se uita la cer și cânta mereu același lucru: „Cer, cer frumos, ia-mă cu tine departe. Vreau să mă joc cu stelele tale și să mă joc și cu steaua mea.”

Fata cu părul verde se uitat la fetiță fascinată. Melodia aceea … nu o mai auzise până acum, dar i se părea atât de familiară. Ea închise ochii și in timp ce asculta melodia, un val de tristețe s-a asternut peste ea. Apoi, s-a facut liniște; când a deschis ochii, fetița stătea în fața ei, privind-o cu ochi ei mari și albaștri.

– Ce faci acolo? a întrebat ea cu o voce blândă.

– Ascultam melodia ta frumoasa. Deci, vrei să te joci cu stelele.

Fetița a ridicat privirea spre cer și a răspuns cu tristețe în voce: – Vreau să mă joc cu prietenul meu, iar el este acum o stea.

– Care e numele prietenului tău? Povestește-mi puțin despre el.  

– Numele lui e Negrutu, era negru și avea pe frunte o stea albă.

– Era un miel, a spus fetita observând confuzie pe fața fetei cu părului verde. Animalele pot fi și ei prieteni cu oamenii.

– Da, asta este foarte adevărat, a spus zâmbind fata cu părul verde.

Fetița a zâmbit si ea. – Obișnuiam să ieșim și să ne jucăm în fiecare zi ore întregi. El mânca niște iarbă, apoi se așeza și î-si punea capul în poala mea. Iubea îmbrățișările și mie îmi plăcea să îl îmbrățișez; era atât de moale! Uneori mă împingea ușor cu capul pe care ave niște cornițe mici. Eu îmi lipeam capul de al lui și ne luptam ușor cu capetele; uneori, îl lasam să câștige. A fost mereu atât de fericit să mă vadă și să se joace cu mine. Acum nu-l voi mai vedea niciodată și nimeni nu înțelege că mi-e dor de el mult.

Lacrimile au început să se rostogolească pe fața ei.

– Înțeleg că ți-e dor de el. Se pare că a fost un prieten foarte bun și că voi doi ați avut o legătură frumoasă, mai profundă decât cuvintele. Ce s-a întâmplat cu el?

– A venit Paștele și …

Fetița nu și-a putut termina propoziția și nici nu a trebuit sa facă asta. Fata cu părul verde și-a dat seama în acel moment ce s-a întâmplat cu prietenul ei. Era conștientă de obiceiurile din acele părți ale lumii, în care oamenii sacrificau anumite animale pentru sărbătorile lor religioase.

Fetița tremura acum de plâns, așa că fata cu părul verde s-a pus în genunchi și a început să-i mângâie ușor părul; fetița a sărit în brațele ei.

– Pierderea unui prieten apropiat nu este ușoară și îmi dau seama cât de mult l-ai iubit din felul în care vorbești despre el. Faptul că te-a ales ca prietenă dovedește că ești un om uimitor, deoarece animalele pot simți atunci când cineva are o inimă bună.

 Fetița a zâmbit. – Da, l-am iubit foarte mult și știu că și el m-a iubit.

– Sunt sigur că te-a iubit. Știi ce cred eu? Că atunci când două suflete se iubesc, inimile lor sunt conectate pentru totdeauna. Chiar dacă unul dintre suflete pleacă, nu dispare niciodată pe deplin, deoarece o parte din ei rămâne în inima celuilalt. Devin un înger păzitor pentru cel rămas în urmă. Deci, poate că prietenul tău te veghează acum și se asigură că ești bine.

Fetița închise ochii și rămase tăcută o vreme. – Da, cred că este aici. Dar încă mi-e dor de el pentru că nu-l pot vedea sau juca cu el; mă doare inima uneori.

– Știu că te doare și când se întâmplă asta, ai voie să te simți tristă și să plângi. Cu timpul va începe să te doară din ce în ce mai puțin.

 Fetița părea acum mai liniștit și zâmbea. -Vreau sa merg acasă acum.

Cei două se ținură de mână și începură să meargă. Cerul era acum limpede și albastru ca ochii fetiței; soarele strălucea puternic, la fel ca si părul ei auriu. Mergând în spatele lor era un miel negru cu o stea albă în frunte.