LOVE YOURSELF

Open your eyes, and see who doesn’t see you,

The ones who think they do but don’t.

Don’t try to fit into their fantasy of love it’s tiring,

My dear, must you betray your soul?


The parts that feel unloved and sad,

Deserve to be acknowledged.

They might feel ugly and ashamed,

But carry hidden treasures.


Be true to you, and love yourself,

That is the thing that matters.

Then one day you’ll find the one,

Who’ll love you even shattered.


So, peel away your soothing layers,

Even if you feel afraid.

When all that’s left of you, is realness,

The one you seek will sure be there.

THERE’S A BIRD KNOCKING ON MY WINDOW

There’s a bird knocking on my window.

“Come on, come out” she said to me,

You’ve been in for too long, you’re feeling blue.

Your mind is restless, and so are you.

Your thoughts cut like a sword

But you don’t have a clue.

These walls can give you shelter,

But not from the real you.

Your soul is tired and wants to fly,

Come see the magic that surrounds you.”


It’s raining and it’s muddy, but nature’s always joyful.

The birdsongs concert soothes and heals,

All hearts that want to listen.

A squirrel enjoys her dug-up meals

While watching me intently.

Green tiny buds pop from the ground,

I’m careful not to squash them.

I see pure joy of puddles on tiny human faces

It shows me fun is just a mindset.

The rain and wind caress my face,

And make me feel alive.

I wonder how someone can sleep

And not see nature thrive.


There was a bird knocking on my window.

Thank you, dear friend,

I feel I’m me again.

HEAVEN & HELL ARE INSIDE YOU (The waterfall of Truth)

There once was a girl with long green hair. She liked to travel, sometimes by foot, and sometimes with her heart and mind. In her journeys, she connected to her inner world and wise beings who shared their knowledge with her; this helped her to discover herself. This story is about one of those journeys.

The girl with the green hair never saw her true reflection. Every time she tried to see it, the image looking back at her was always blurry or distorted. So, she grew up being unaware of how her Soul looks like; and this made her want to hide from the world at times. Until, one day, when everything changed.

She heard that in the South, there was a magical waterfall that helped people see their essence. So, she packed a few things and went to find it. The girl walked and walked, over plains and hills; until one day, she reached a forest. She walked through that forest for quite a while until she saw a waterfall. Next to it was an old lady who was sewing, using silvery threads like the Moon rays.

“Hello. Is this the waterfall that shows people their true essence?”

“Hello, my dear”, said the old lady smiling. Yes, it is, I’m its keeper.”

“Why does the waterfall need a keeper?”

“The waterfall doesn’t need a keeper. It’s the people who come to see it who need some guidance. Are you ready for your journey?”

“Yes, I’m ready,” said the girl.

“Ok, then, follow me. We will walk behind the waterfall.”

The old lady got up and started walking towards the waterfall. The water was falling furiously, forming a noisy but mesmerising curtain. The girl with the green hair followed the old lady behind the waterfall and she saw an entrance leading to a cave. They stepped into the cave. It was dark in there, and the girl got scared. She heard a noise, and suddenly the cave was lit; the old lady was holding an oil lamp.

“I will be with you every step of the way, so don’t be scared,” said the old woman. “No matter what happens, allow yourself to feel whatever comes up for you.”

“Ok, I will.”

They both started to walk on a path and after a few minutes, they reached a cave chamber. The old lady walked in first and sat down against a wall. The girl with the green hair walked in too; she felt a chill down her spine. When she reached the middle of the chamber, she stopped. It was then that she started to hear the voices. They were low at first, but getting louder and louder, and saying the same things over and over again: That person is better than you! You are so weird! Why would anyone love you? You are fat! You will fall, no matter how much you try! You are not pretty enough! You can’t do anything right! It’s not good enough, try harder! Why can’t you be like everyone else? You don’t deserve to be loved! You are stupid!

The girl with the green hair felt overwhelmed. She stood there for a while unable to move; then she fell on her knees and started crying. Every single sentence was like a knife that was piercing her heart. At one point, she felt tired; it was then that she felt a hand on her right shoulder.

“It’s enough, let’s leave this place!” said the old lady and helped the girl get up.

The girl wiped the tears off her face; she felt weak, and her head was hurting. They both started to walk again in silence on another path until they reached another cave chamber. The girl with the green hair stopped and wearily looked at the old lady as if she didn’t want to go in.

“The first chamber was the hardest part. You are much stronger than you think, and I’ll be here if you need me” said the old lady smiling.

The girl with the green hair took a deep breath and they both walked into the second chamber. The old lady sat again next to a wall and the girl walked to the middle of the cave chamber; but she couldn’t hear any voices there. The old lady signalled her to sit. The girl sat down on the ground, then closed her eyes; she could still hear the voices from the first chamber in her head, and it made her shudder.

“Silence your mind, that is the only way you can hear the voices in here,” said the old lady.

The girl tried to do that but found it extremely hard; those voices in her head were loud, and she felt overwhelmed again. She then heard a soft voice whispering “You can do this!” This made her feel better, and at that moment, the loud voices in her mind started to become softer until they disappeared one by one. She started to hear other voices, this time nicer and happier ones: You are better than you think you are! You are unique! You are innovative and very clever! You deserve to love and be loved! You might fail, so try again, until you succeed! You are very resilient! Why would you want to be like everyone else? You are prettier than you think you are! We love you!

Hearing these voices made her feel surrounded with love like someone was hugging her. She felt like every affirmation was now soothing her broken heart, and she started smiling. The girl stood there for quite a while until she felt that it was time to go. She got up, looked at the old lady and smiled. They both started to walk until they got out of the cave and the waterfall. The old lady sat down in the same place where she was when the girl came and started sewing again.

“Come, sit next to me,” said the old lady to the girl. “How are you feeling?”

The girl sat down next to the old lady.

“Tired, but good. Those voices, they are all inside me, aren’t they?” asked the girl.

“Yes, they are, those were your Hell and your Heaven. Humans believe that they are places where we go after we die, but that is not true. They are both inside us, and they can either put us down or lift us.”

“I felt that. In my Hell I felt frozen, defeated, and that there was no way out of the pain. In my Heaven I felt surrounded by so much love. Those parts of myself have been hiding there for a long time. I didn’t even know they were there.”

“They were waiting for you to bring them out of the dark and into the light. When you do that, you will start to see how your Soul looks like.”

“Thank you for your guidance!” said the girl with the green hair and smiled.

“You are welcome, my dear! If you ever want to talk to me again, you know where to find me. Here, this is for you.”

The old lady gave her a beautiful bracelet with a heart on it, made from the silvery Moon thread. The girl took the bracelet and put it on her left hand. She then hugged and said goodbye to the old lady. As she was about to leave, the girl with the green hair caught a glance of her reflection in the water. For the first time in her life, the image looking back at her was clear, and she caught a glimpse of her Soul; it was so beautiful…


Painting made by me

( Yin & Yang photo taken by me)

RAIUL SI IADUL SUNT INAUNTRUL TAU (Cascada adevărului)

A fost odată o fată cu părul verde lung. Ei îi plăcea să călătorească, uneori pe jos și alteori cu inima și mintea. În călătoriile ei, s-a conectat la lumea ei interioară și cu ființe înțelepte care i-au împărtășit întelepciunea lor; asta a ajutat-o ​​să se descopere. Această poveste este despre una dîn acele călătorii. 

Fata cu părul verde nu și-a văzut niciodata reflecția adevarata. De fiecare data când incerca să o vadă, imaginea reflectată înapoi era neclară sau distorsionată. Asa că ea a crescut fară să știe cum arată Sufletului ei, iar asta o făcut-o să se ascundă de lume. Până când într-o zi, totul s-a schimbat.

Ea a auzit că în Sud există o cascadă magică care arată oamenilor esența lor. Asa că a împachetat câteva lucruri și a mers să o găsească. Fata a umblat și a umblat peste câmpii și dealuri, pînă cînd într-o zi a ajuns într-o pădure. Ea a mers prin pădure o perioada indelungată, pînă a ajuns la o cascadă. Lângă cascadă era o bătrână care stătea și cosea folosind fire argintii ca și razele lunii.

– Bună! Aceasta este cascada care arată oamenilor esența lor?

– Bună, draga mea! spuse zâmbind bătrâna. Da, asta este, iar eu sunt paznicul ei.

– De ce are cascada nevoie de paznic?

– Cascada nu are nevoie de paznic. Insă oamenii care vin să o vadă au nevoie de îndrumare. Ești pregătită sa incepi călătoria?

– Da, sunt pregatită! spuse fata

– Bine, atunci, urmează-mă!

Bătrâna s-a ridicat în picioare și a inceput să meargă spre cascadă. Apa cădea furioasă, formând o perdea zgomotoasă, dar fascinantă.

– O să mergem în spatele cascadei, spuse bătrâna.

Fata cu părul verde a urmat-o pe bătrână pîna au ajuns dupa cascadă. În spatele cortinei de apă era o intrare care ducea spre o peșteră. Au intrat amândouă în pestera care era foarte întunecată; fata era speriată. Ea a auzit un zgomot și dintr-o data pestera s-a luminat; bătrâna tinea in mină o lampă cu ulei.

– Voi fi cu tine la fiecare pas, așa că nu te speria. Orice s-ar intimpla, lasă-te în voia sentimentelor care te cuprind, spuse bătrâna.

– Bine, așa voi face.

Au început să meargă amândouă pe drumul din peșteră. După câteva minute au ajuns într-o încăpere. Bătrâna a intrat prima și s-a așezat lingă perete. Fata cu părul verde a pășit și ea în încăpere și în acel moment a simțit un fior rece pe spate. Când a ajuns în mijloc ea s-a oprit; atunci a început să audă vocile. Au fost scăzute la început, dar au devenit din ce în ce mai tari și spuneau aceleași lucruri întruna: Persoana aia e mai bună decât tine! Ești atât de ciudată! De ce te-ar iubi cineva? Esti grasă! Vei rata, oricât ai încerca! Nu ești destul de frumoasă! Nu poți face nimic bine! Nu esti suficient de bună, încearcă mai tare! De ce nu poți să fi ca toți ceilalți? Nu meriți să fi iubită! Esti proastă!

Fata cu părul verde s-a simțit copleșită. A stat acolo incapabilă să se miște, apoi a căzut în genunchi și a început să plângă în hohote. Fiecare afirmație era ca un cuțit care îi străpungea inima. La un moment dat, s-a simțit epuizată; atunci a simțit o mână pe umăr.

– E destul, hai să mergem! a spus bătrâna și a ajutat-o ​​pe fată să se ridice.

Fata si-a șters lacrimile de pe obraji; se simțea slabită și o durea capul ingrozitor. Au început să meargă amândouă iar, în tăcere, pe un alt drum în pesteră, până când au ajuns la o altă încăpere. Fata cu părul verde s-a oprit și s-a uitat ingrijorată la bătrână de parcă nu ar fi vrut să intre.

– Prima încăpere a fost cea mai grea. Esti mai puternică decit crezi, iar eu voi fi aici dacă ai nevoie de mine, spuse bătrâna zâmbind.

Fata a respirat adânc și a urmat-o pe bătrână în a doua încăpere. Bătrâna s-a asezat din nou lîngă perete si fata s-a îndreptat spre mijlocul încăperii, dar nu a auzit nici o voce cind a ajuns acolo. Bătrâna i-a făcut semn să se așeze. Fata s-a așezat pe pămint și a închis ochii. Încă mai auzea în capul ei vocile din prima încăpere, iar asta a făcut-o să se cutremure.

– Încearcă sa îți liniștești mintea. Doar așa vei putea auzi vocile de aici, spuse bătrâna.

Fata a încercat să facă asta, dar i s-a parut foarte greu; vocile din capul ei erau destul de puternice si s-a simțit din nou copleșită. La un moment dat, a auzit o voce blândă “Poți sa faci asta!” Aceste cuvinte au liniștit-o puțin. În acel moment, vocile puternice din mintea ei au început să devină mai scăzute până când au dispărut una câte una. Fata a început să audă alte voci, de data asta mai suave si vesele: Ești mai bună decât crezi! Esti unică! Ești inovatoare și foarte inteligentă! Meriți să iubești și să fi iubită! S-ar putea să eșuezi, așa că încearcă din nou, până vei reuși! Esti foarte rezistentă! De ce ai vrea să fi ca toți ceilalți? Ești mai frumoasă decât crezi! Te iubim!

Aceste voci au făcut-o pe fată să se simtă înconjurată de dragoste ca și cum cineva ar fi îmbrățișat-o. Fiecare afirmație îi vindeca acum inima ranita și a începu să zâmbească. A stat acolo destul de mult timp până când, la un moment dat, a simțit că este timpul să plece. S-a ridicat, s-a uitat la bătrână și i-a zâmbit. Au inceput sa meargă amândouă până au iesit de după cascadă. Bătrâna s-a așezat în același loc în care se afla când a venit fata și a început să coasă.

– Vino, stai lângă mine, i-a spus bătrâna. Cum te simti?

Fata s-a așezat lângă bătrână.

– Obosită, dar sunt bine. Acele voci, sunt în interiorul meu, nu-i așa?

– Da, acelea au fost Iadul și Raiul tău. Oamenii cred că ele sunt locuri unde te duci după ce mori, dar de fapt amândouă sunt înăuntrul tău. Ele te pot pune la pămant sau te pot ridica la cer.

– Am simțit asta. In Iadul meu m-am simtit înghețată, învinsă și că nu există nici o scăpare din durere. In Raiul meu, m-am simțit înconjurată de asa de multă dragoste. Acele părți din mine s-au ascuns cu mult timp în urmă si nici nu am de știut că sunt acolo.

– Acele părți sunt acolo si te-au așteaptat să le scoți din întuneric la lumină. Când faci asta, vei începe sa vezi cum arata de fapt Sufletul tau.

– Îti mulțumesc pentru îndrumare! spuse fata cu părul verde zimbind.

– Cu plăcere, draga mea! Dacă o să vrei vreodată să vorbesti cu mine din nou, știi unde să mă găsesti. Asta este pentru tine.

Bătrâna i-a întins o brățară frumoasă cu o inimă pe ea, făcută din firul argintiu ca si luna. Fata a luat brățara și a pus-o pe mâna stângă. I-a mulțumit bătrânei, a imbratișat-o si i-a spus la revedere. În timp ce fata cu părul verde se pregetea sa plece, ea si-a vazut reflecția în apa. Pentru prima oară in viața ei, imaginea era clara si pentru o clipă și-a văzut Sufletului ei; era atât de frumos…


Pictura facuta de mine

HURT PEOPLE ARE LIKE ROSES

There once was a girl with long green hair. She liked to travel, sometimes by foot, and sometimes with her heart and mind. In her journeys, she connected to her inner world and wise beings who shared their knowledge with her; this helped her to discover herself. This story is about one of those journeys.

The girl with the green hair struggled to understand the “ugliness” in humans. She knew there was beauty in them too, as she saw it many times and that gave her hope. But mostly, she saw that “ugliness” and it brought with it pain and anger.

It was a beautiful cloudy day, and the girl decided to go to the park with a rose garden. When she got there, she saw a beautiful red rose and started smelling it, holding it gently between her palms. She loved roses. Every time she inhaled their mesmerising scent, it felt like she was taking in their essence. She wished people were as beautiful. The girl laid down in the grass next to the rose bush, closed her eyes and started to listen to the bird songs.

“Hello”, she heard at one point. The voice was soft and friendly. She opened her eyes but couldn’t see anyone around her.

“I’m here look to your right,” said the voice. The girl looked to her right, but she could only see the rose bush. She then got up and looked at the roses. She saw the beautiful red rose that she smelled, moving around even though there was no breeze outside.

“Hello,” said the rose cheerfully. “Did you like my scent?”

“Hi,” replied the girl. “Yes, your scent is beautiful! I wish humans were as beautiful as you.”

“Thank you. Well, humans and roses are more similar than you think”.

“Really?”

 “Yes, you seem surprised.”

“I am, humans are not always beautiful. They can be ugly and hurt others sometimes.”

“I can hurt you too if you hold me by my thorns,” said the rose. “It’s all about how you hold me; same with people. Imagine that the thorns on my stem are the result of the pain that you experienced in your life; and that the place that holds your heart is in the yellow centre of my flower. If your heart broke, now it will be hiding. Maybe it wants to heal, love and trust others again, but it feels that the price to pay is too high. So, every time someone gets close to it, the thorns protect it from the possibility of getting hurt again.”

“That is beautiful,” said the girl with tears in her eyes. “I never thought about things like that before. How can someone heal a broken heart?”

“The best way to heal a broken heart is to hold it gently like it is the most precious gift in the world; just as you held me when you smelled my perfume, with a lot of love and respect. The broken heart will start to open itself slowly and will heal in time. But, to heal someone’s broken heart, you first must heal your own.”

The girl had tears coming down her cheeks. She thought about the times in her life when she was like a rose and hurt the people she loved with her thorns. She also remembered the times other people’s thorns hurt her, but she couldn’t walk away from them. The girl finally understood that instead of focusing on her thorns and heal herself, she focused on other people’s and tried to heal them.

“Thank you, rose!”

“You’re welcome. I hope you will come and see me again.”

The girl got close to the rose, put her hands gently around it like she did before, and gave it a soft kiss on its petals. She felt the warm sun on her skin. A leaf fell on her face, and she opened her eyes. She looked at the red rose to her right and smiled. She now knew that the “ugliness” in humans is not at all what she thought it was, and she decided to learn how to turn it into beauty again.


Painting by me, Aug 2019


(Rose photo taken by me)

Note: This story is not about abusive relationships, where the hope is that the person who abuses you will change and stop hurting you, if you accept them as they are. They will not change just because you want them to, no matter how much you try, hope and maybe even blame yourself because they are like this; the decision to change must start from them. Learn to love and put yourself first; you deserve to be treated with love and respect.

OAMENII RANITI SINT CA SI TRANDAFIRII

A fost odată o fată cu părul verde lung. Ei ii plăcea să călătorească, uneori pe jos, alteori cu inima și mintea. În călătoriile ei magice, ea s-a conectat la înțelepciunea străveche, care a ajutat-o să se descopere. Această poveste este despre una din acele călătorii.

Fata cu părul verde nu putea să inteleagă “urâțenia” din oameni. Stia ca există și frumusețe in ei, a văzut-o de multe ori și asta îi dădea sperantă. Dar în general, ea vedea “urâțenia” și asta îi provoca durere si furie.

Era o zi innorată, dar frumoasă și fata s-a hotarit să meargă în parcul cu o gradină de trandafiri. Când a ajuns acolo, a văzut un trandafir roșu frumos si a inceput să îl miroasa. Iubea trandafirii și și-ar fi dorit can oamenii sa fie la fel de frumoși ca ei. De fiecare dată când inhala mirosul lor imbietor, simțea că lua putin din esența lor. Fata s-a asezat pe iarba lingă tufa de trandafiri, a inchis ochii si a inceput să asculte cântecul pasarilor.

– Bună! a auzit ea la un moment dat. Vocea era foarte blândă și prietenoasă. A deschis ochii, dar nu a putut vedea pe nimeni în jurul ei.
– Sunt aici în dreapta ta, a spus din nou vocea. Fata s-a uitat la dreapta ei, dar nu a putut vedea decât tufa de trandafiri. S-a ridicat și s-a uitat la trandafiri. Ea a văzut frumosul trandafirul roșu pe care l-a mirosit legănându-se deși vântul nu adia deloc afară.
– Bună, a spus trandafirul vesel. Ti-a plăcut parfumul meu?
– Bună, raspunse fata. Da, parfumul tău e minunat! Mi-ar plăcea ca noi oamenii să fim la fel de frumosi ca tine!
– Mulțumesc! Păi oamenii si trandafirii sint foarte asemănatori.
– Crezi?
– Pari surprinsă.
– Da, sunt, pentru că oamenii nu sunt intotdeauna frumosi. Ei pot fi urâți si atunci rănesc alte persoane.
– Si eu te pot răni daca mă iei în mina, în locul unde am spini, spuse trandafirul. Contează cum mă ții; la fel sint și oamenii.

– Gândeste-te la spinii mei de pe tulpină ca si cum ar fi durerea pe care ai experimentat-o in viata ta. De fiecare dată când cineva se apropie de durerea ta, spinii te protejează de posibilitatea de a fi rănită din nou. Imaginează-ti că inima ta e ascunsă intr-un loc similar cu centrul florii mele, sub petale. Daca inima ta e ranită, poate vrea să se vindece, să iubească și să aibă încredere în oameni din nou, dar simte că prețul de plătit este prea mare.

 – Foarte frumos, zise fata cu lacrimi în ochi. Nu m-am gândit niciodată la așa ceva până acum. Cum poate cineva vindeca o inima ranită?
– Cel mai bun mod de a vindeca o inimă ranită este de a o ține blând, ca și cum ar fi cel mai prețios cadou din lume; la fel cum m-ai ținut tu pe mine cind mi-ai mirosit parfumul, cu multă dragoste și respect. Inima ruptă va începe să se deschidă încet și se va vindeca în timp. Dar ca sa vindeci inima ranita a cuiva, mai întîi trebuie sa îți vindeci inima ta.
Fata avea lacrimi care îi coborau pe obraji. S-a gândit la toate timpurile din viața ei, când a fost un trandafir și a rănit oamenii pe care îi iubea cu spinii ei. Și-a amintit si dățile când a simțit că spinii altor oameni o răneau, dar nu s-a putut îndepărta de ei. Ea a înteles că în loc să se  concentreze pe spinii ei și să se vindece pe ea însăsi, s-a focusat pe spinii altora și a încercat să îi vindece pe ei.

–  Mulțumesc, trandafirule!

– Cu plăcere. Sper ca o sa vi sa ma vizitezi din nou.

Fata s-a apropiat de trandafir, și-a așezat ușor mâinile în jurul lui așa cum o făcuse înainte și l-a sărutat moale pe petalele sale. In momentul acela ea a simțit caldura soarelui pe fața ei. O frunză i-a căzut pe față și ea a deschis ochii. S-a uitat la trandafirul din dreapta ei și a zâmbit. Ea știa acum că urâțenia din oameni nu era ce credea ea și s-a decis să învețe cum să o transforme înapoi in frumusețe.


Pictura facuta de mine, Aug 2019

Notă: Această poveste nu se refera la relatiile abuzive, unde exista speranța că persoana care va abuzeaza se va schimba și nu vă va mai răni daca ii acceptati asa cum sint. Nu se vor schimba doar pentru că vrei tu sa se schimbe, indiferent cât de mult încerci, speri și poate chiar crezi ca e vina ta pentru ca ei sint asa; decizia de schimbare trebuie să inceapa de la ei. Învață să te iubești pe tine și să te pui pe primul loc; meriți să fi tratata cu dragoste și respect.

NOT EVERYONE CAN TALK TO TREES

There once was a girl with long green hair. She liked to travel, sometimes by foot, and sometimes with her heart and mind. In her journeys, she connected to her inner world and wise beings who shared their knowledge with her; this helped her to discover herself. This story is about one of those journeys.

She loved trees. One of her best friends was a tall maple tree from the forest close to her house. They first met when the girl was little, one day when she was picking up mushrooms in the forest with her mum. She was chasing a squirrel and got lost; the tree kept her company with one of his magical stories until her mum found her. Since then, their friendship grew stronger every day.

The tree was a great storyteller; the girl used to listen to his stories with such delight that sometimes she didn’t want to go home. She dreamed of being a tree and spending the rest of her life in the forest with her friend because it was there that she felt most free and alive.

“I don’t like being a human,” said the girl to the tree one day as she was lying in the grass, admiring his beautiful tall branches. “I wish I was a tree just like you.”

“Do you? What do you think it’s so great about being a tree?”

“Well, you get to spend all your time in this beautiful and peaceful place. You can just be you, and no one is trying to change you into something that you are not. Nothing can hurt you here.”

“Yes, I get to live in this beautiful place, but it doesn’t mean that nothing can hurt me. There are many things that you don’t know yet, my dear. What I want you to know right now, is that you are more like me than you think.”

“Really?” screamed the girl happily.

“Yes” chuckled the tree. “A long time ago, I was a young sapling starting its journey through life like you are now. My trunk was more like a twig at that time, and my roots were very thin and fragile. There were many times when I thought I might not make it, especially when storms came about. But I learned to see them for what they truly were: they might cause destruction, but they also bring growth. The water from the rain helped my roots become stronger; my trunk became solid in time, and my branches grew taller. The wind carried my seeds for miles and miles away, and it’s like this that other trees can grow, in places they didn’t think was possible.”

The girl looked lost in her thoughts. “I can’t imagine you ever being a fragile sapling.”

“I was such a long time ago, that it almost feels like a dream.”

“So, how is that connected with me being like you?”

“Well, throughout your life, there might be times when you’ll have to deal with storms too, and those moments can feel overwhelming. You might feel angry or sad when that happens, but don’t let the storms break you or define you. Just like me, hang in there and pick yourself up when you are ready, again and again. Find out what you can learn from them and move forward. Once you learn to weather the storms, you will begin to stand tall, to be proud of what you have overcome and who you have become. Remember that the only thing you can control in life is how you react to things.”

“That sound a bit scary but feels nice at the same time,” said the girl smiling and she gave the tree a hug.

“That’s good.”

Years went by, and the girl grew up. One day after saying goodbye to her friend, she moved to another world, far away. The storms came and went in the girl’s life; the tree’s words stayed with her and gave her strength to go on every time. The girl became stronger and discovered herself through the storms, just as her friend told her. Quite a few more years have passed, and one day her maple tree friend came to her mind a lot; so, she decided to go back home and visit him, to thank him for the advice that helped her weather the storms.

When she got to the forest, all she could find left of him were his roots and a big chunk of his lower trunk. The girl felt that her heart broke into a million pieces. She fell to the ground and started crying while resting her head on the tree stump. As she traced the rings of the tree stump with her fingers, she wondered how humans could be so cruel. She then realised that not all people could still talk to trees because they forgot how to speak the heart’s language. If only they knew that if they silenced their minds and opened their hearts, they might be able to remember again and find the guidance that they seek, in nature.


Painting by me, July 2019

(Tree photo taken by me @ Shropshire 2015)

NU TOATA LUMEA POATE VORBI CU COPACII

A fost odată o fată cu părul verde lung. Îi plăcea să călătorească, uneori pe jos și alteori cu inima și mintea. În călătoriile ei, s-a conectat la lumea ei interioară și cu ființele înțelepte care i-au împărtășit intelepciunea lor; asta a ajutat-o ​​să se descopere. Această poveste este despre una din acele călătorii.

Fata iubea copacii. Unul dintre cei mai buni prieteni ai ei era un copac înalt de arțar din pădurea din apropierea casei ei. S-au cunoscut prima oară când fata era mică, într-o zi când culegea ciuperci în pădure cu mama ei. Fugind dupa o veveriță, ea s-a rătăcit; copacul i-a ținut companie cu una din poveștile sale magice până când mama a găsit-o. De atunci, prietenia lor a devenit mai puternică în fiecare zi.

Arborele era un povestitor grozav; fata obișnuia să-i asculte poveștile cu atâta încântare încât uneori nu voia să se întoarcă acasă. A visat să fie si ea copac și să-și petreacă restul vieții în pădure împreună cu prietenul ei, pentru că acolo se simțea mai liberă și mai vie.

-Nu-mi place să fiu om! i-a spus fata copacului într-o zi când stătea întinsă pe iarbă și îi admira ramurile înalte. Vreau să fiu un copac la fel ca tine!

-Da? Ce crezi că este atât de grozav să fi copac?

-Tu îți petreci tot timpul în acest loc frumos și pașnic. Poți fi tu însuți și nimeni nu încearcă să te schimbe în ceva ce nu ești. Nimic nu te poate răni aici.

-Da, trăiesc în acest loc frumos, dar asta nu înseamnă că nimic nu mă poate răni. Sunt multe lucruri pe care nu le știi încă, draga mea. Ceea ce vreau eu să știi tu însă acum, este că ești mai mult ca mine decât crezi tu.

– Da? tipă fata fericită.

-Da. Cu mult timp în urmă, eu eram un puiet micut care și-a început călătoria prin viață așa cum ești tu acum. Trunchiul meu era mai mult ca o crenguță la acea vreme, iar rădăcinile mele erau foarte subțiri și fragile. De multe ori am crezut ca nu voi rezista, mai ales când apareau furtunile. Dar am învățat să le văd pentru ceea ce sunt: furtinile pot provoca distrugere, dar aduc și creștere. Apa de ploaie mi-a ajutat rădăcinile să devină mai puternice, iar asta mi-a făcut trunchiul mai solid în timp și ramurile mele mai înalte. Vântul îmi poartă semințele la kilometri și kilometri distanță și doar asa alți copaci pot ajunge să crească în locuri în care nu credeau vreaodata că este posibil.

Fata părea pierdută în gândurile ei.

– Mi-e greau să imi imaginez că ai fost odată un puiet fragil.

-A fost cu atât de mult timp în urmă, încât mi se pare că e un vis, a spus copacul râzând.

-Deci, cum sunt eu asemanatoare cu tine din ce ai spus?

-De-a lungul vieții tale, poate vor exista momente în care va trebui să înduri și tu furtunile si asta poate te va copleșii. S-ar putea să te simți furioasă sau trista când se va întâmpla asta, dar nu lăsa acele experiențe să te pună la pământ sau să te definească. La fel ca și mine, rezista și ridică-te din nou când te simti pregatita. Descoperă ce poți folosi din acea furtună pentru a crește și mergi mai departe. Odată ce ai învățat să temperezi furtunile, vei începe să stai înalta, să fi mândra de ceea ce ai depășit și de cine ai devenit. Tine minte că singurul lucru pe care îl poți controla în viață este modul în care reacționezi la lucrurile care ți se intimplă.

-Suna un pic înfricoșător, dar mă face să mă simt bine în același timp”, a spus fata zâmbind și i-a dat copacului o îmbrățișare.

– Asta e bine.

Anii au trecut, iar fata cu parul verde a crescut. La o zi după ce și-a luat rămas bun de la prietenul ei copac, s-a mutat într-o altă lume departe. Furtunile au venit și au intrat în viața fetei; cuvintele copacului au rămas cu ea și i-au dat forța să meargă mai departe de fiecare dată. Fata a devenit mai puternică și s-a descoperit prin furtuni, așa cum i-a spus prietenul ei. Au mai trecut câțiva ani și într-o zi, prietenul ei de arțar i-a venit în minte foarte mult; așa că, a decis să se întoarcă acasă și să-l viziteze, pentru a-i mulțumi pentru sfaturile care au ajutat-o ​​să reziste furtunilor.

Când a ajuns în pădure, tot ce a putut găsi din el au fost rădăcinile lui și o bucată mare din trunchiul său inferior. Fata a simțit că inima ei s-a sfărimat într-un milion de bucăți. A căzut la pământ și a început să plângă, sprijinindu-si capul pe ciotul copacului. În timp ce ea urmărea inelele copacului cu degetele, s-a întrebat cum pot fi oamenii atât de cruzi. Apoi și-a dat seama că unii dintre ei nu mai pot vorbi cu copacii, pentru că au uitat cum să vorbească limbajul inimii. Dacă ar sti ei că atunci când mintea lor se linisteste si inima li se deschide, ei și-ar aminti limbajul si ar putea să găsească atunci în natură îndrumarea pe care o caută.


Pictura facuta de mine, Iulie 2019

Poza facuta de mine, Shropshire 2015

DANSIND CU DIAVOLUL

A fost odată o fată cu părul verde lung. Îi plăcea să călătorească, uneori pe jos și alteori cu inima și mintea. În călătoriile ei, s-a conectat la lumea ei interioară și cu ființele înțelepte care i-au împărtășit intelepciunea lor; asta a ajutat-o ​​să se descopere. Această poveste este despre una din acele călătorii.

Fata iubea muzica, pentru că muzica avea puterea de a conecta oamenii cu cele mai adinci emotii ale lor si de a le vindeca Sufletul. Exista magie în sunetele și ritmurile create de oameni si ea a experimentat efectul lor vindecator de multe ori. Fata simțea muzica cu fiecare celulă din corpul ei si asta o făcea să se simta liberă.

Era o ceață blândă în aer în acea ziua și soarele era asuns după nori. Fata mergea de-a lungul unui râu pierdută în gânduri; o senzație grea o înconjura. Deodată, ea a auzit muzică în depărtare; cineva cânta la vioară. Fermecată de sunet, a început să meargă spre muzică de parcă ceva o atrăgea acolo.

O femeie cânta la vioară. Era tânără, avea păr alb lung și ochi verzi; frumusețea ei era angelică. Femeia i-a zâmbit fetei. Era ceva familiar la acea femeie și melodia pe care o cânta; fata s-a oprit, vrajită de muzică.
– Vrei să dansezi? spuse o voce blândă care o scoase pe fata din vraja muzicii. Ea a întors capul spre stânga și a văzut un bărbat stând lângă ea. Era tânăr, avea păr negru ondulat și ochi albastrii care i-au străpuns fetei sufletul. Ea a vrut să spună nu la început, dar și-a dat seama că vocea lui o liniștea. Era ceva destul de familiar și la el, așa că a acceptat. El a luat-o de mână și a tras-o ușor spre el. Au început să danseze amindoi destul de aproape, trupurile lor mișcându-se în același ritm fără efort.

– Te cunosc? Îmi pari familiar, a spus fata.
– Da, cred ca mă cunoști destul de bine acum, a spus el zâmbind apoi s-a uitat adânc în ochii ei. Dintr-o dată, fata a simțit un fior prin corpul ei și în acel moment, și-a dat seama cine era el. Ea i-a zâmbit înapoi, și-a rezemat capul pe pieptul lui și a continuat să danseze.
– Nu îți mai este frică de mine.
– Nu, nu mai îmi e. Știu că nu vrei să îmi faci rău.

– Nu am vrut niciodată să îți fac rău. Nu sunt aici pentru a te distruge, sunt aici pentru a te face mai puternică. Nu te-am forțat să faci ceva ce nu vroiai, doar că nu ai fost destul de puternică să spui nu. Eu fac parte din tine și ai avut nevoie de mine ca să te dezvolti.

– Acum știu asta. Nu aș schimba nimic din ce s-a intimplat în viața mea.
– Foarte bine. Ai vrut sa vezi ce înseamnă sa fi umană si eu fac parte din asta. Nu există lumină fără întuneric; sunt doar două fețe ale aceleiași monede. Știu că nu este usor sa accepți ca nu esti doar bună. Ai și puterea de a ucide, de a minți, de a urî, de a înșela, de a manipula, de a judeca și de a distruge; ambele părți sunt adânci în interiorul tau. E alegerea ta dacă vrei să folosesti vreuna dintre ele ca sa rănesti pe cineva sau pe tine, a nimănui altcuiva.

– Adevărul este că imi e greu să accept asta. Vreau să fiu perfectă ca un Inger! a spus fata.
– Dar esti un Înger, doar că esti și un Diavol în același timp.

Fata s-a uitat în ochii lui și a zâmbit, apoi i-a șoptit la ureche: – Îți mulțumesc că m-ai ajutat să devin mai puternică.

El i-a zâmbti înapoi și a sărutat-o suav pe frunte. – Odată cu constientizarea, vine și responsabilitatea. Nu uita că nimeni nu te poate pune jos decât dacă tu îi lași. Iar dacă tu îi pui pe altii jos, esti responsabilă pentru alegerile tale.

Muzica s-a oprit în acel moment, iar el i-a dat drumul taliei ei încet.

– Trebuie să plecăm. Ai grijă de tine, a spus el.
– Să plecăm?

El și-a întors capul spre angelica femeie care cânta la vioară. Ea i-a zâmbit, a aprobat din cap și și-a indreptat privirea către cer.

Fata cu părul verde și-a ridicat și ea privirea spre cer; soarele ieșise de după nori și acum strălucea puternic. Ea a închis ochii și a lăsat soarele să-i mângâie ușor fața. Când deschis ochii, amândoi erau deja plecați. În timp ce fata stătea acolo, două pene lungi, una albă și una neagră, au plutit prin aer și au aterizat la picioarele ei. Ea le-a ridicat, a zâmbit si a început să meargă.


Pictura facuta de mine, Iulie 2019

Poza facuta de mine

DANCING WITH THE DEVIL

There once was a girl with long green hair. She liked to travel, sometimes by foot, and sometimes with her heart and mind. In her journeys, she connected to her inner world and wise beings who shared their knowledge with her; this helped her to discover herself. This story is about one of those journeys.

The girl with the green hair loved music, for it had the power to connect humans with their deepest emotions and heal their Souls. There was magic in the sounds and rhythms created by humans, and she experienced their healing effect many times. She felt the music with every cell in her body, and this made her feel free.

There was a gentle mist in the air that day, and the sun was hiding behind the clouds. The girl was walking along a river, lost in her thoughts; there was a heavy feeling surrounding her today. Suddenly she heard music in the distance; someone was playing the violin. Mesmerised by the sound, she started to walk towards the music as if something was pulling her there.

She saw a woman playing the violin. She was young, had long white hair and green eyes; her beauty was angelic. The woman smiled at the girl. There was something quite familiar about that woman and the song she was playing, and the girl stood there spellbound.

“Would you like to dance?” said a soft voice that pulled her out of the music spell. She turned her head to the left and saw a very handsome man standing next to her. He had wavy dark hair and blue eyes that pierced her soul; his voice soothed her a lot. She wanted to say no at first, but she realised that there was something quite familiar and comfortable about him too, so she said yes. He took her hand and gently pulled her towards him; they started to dance quite close. Their bodies seemed to move in the same rhythm effortlessly.

“Do I know you? You seem familiar”, said the girl.

“I think you know me very well by now,” he said and smiled; then looked deeply into her eyes.

The girl felt a sudden chill through her body and at that moment, she realised who he was. She smiled, leaned her head on his chest and continued to dance. 

“You are not afraid of me anymore.”

“No, I’m not. I know now that you don’t want to hurt me.”

“I never wanted to hurt you. I’m not here to destroy you, I’m only here to make you stronger. I never made you do anything that you didn’t want to, you were just not strong enough to say no. I’m part of you, and you needed me to help you grow.”

“I know. I wouldn’t change anything that happened in my life.”

“Good. You wanted to see what it’s like to be human and I’m part of that. There is no light without dark; they are two sides of the same coin. You might find it hard to accept that you are not only good. You also have the power to kill, lie, cheat, manipulate and destroy; both these sides are deep inside of you. In the end, it’s your choice if you use any of them to hurt others or yourself, nobody else’s.”

“I do find it hard to accept that, I want to be perfect and pure like an Angel!” said the girl.

“But you are an Angel, it’s just that you are also a Devil at the same time.”

The girl looked into his eyes and smiled, then whispered in his ear “Thank you for helping me become stronger.”

He smiled back at her and kissed her softly on her forehead. “With awareness, comes responsibility. Remember that nobody can put you down unless you let them. And if you put others down, you are responsible for your choices.”

The music stopped at that moment, and he gently let go of her waist.

“We have to go now, take care of yourself,” he said.

“We?”

He turned his head to the angelic woman playing the violin; she smiled at him, nodded, and looked up towards the sky.

The girl with the green hair looked up too; the sun was now out and shining brightly. She closed her eyes and let the sun caress her face. When she opened her eyes and looked down again, they were both gone. As the girl stood there, two long feathers, one white and one black, glided through the air and landed at her feet. She picked them up, smiled and started to walk.


Painting by me, July 2019

(Smoke photo taken by me)