andrisme

THE EARTH & THE SKY

Once upon a time and space, there lived a Queen and a King who loved and respected each other so much that they were one. The only veil of sadness in their life was the fact they couldn’t have children.

One day, an evil and powerful Wizard who was madly in love with the Queen told her that if she leaves the King, he will grant her wish of becoming a mother. The Queen refused and told the Wizard that nothing can make her separate from her King. The Wizard got so blinded with jealousy and rage that he cast a spell on them to separate them forever: he turned the Queen into Earth and the King into the Universe.

Time passed, and the Queen Earth and the King Universe tried to find ways of breaking the spell so they can be together again, but nothing worked. So, they decided to find ways of connecting to one another instead. The King created the Sun so that his Queen can still feel his love; the clouds and rain so she can receive his kisses, and the Moon and the stars to fill her nights with magic. The Queen, in turn, created Nature, who flowed with the rhythms of the Sun and the Moon and reflected her beauty in all its forms: flowing waters, plants and living beings of all shapes, sizes, and colours. The Queen was happy, for she was a Mother, at last, and all her children loved and respected her.

After a while, the Queen decided to create humans so that, they too, can be a part of Nature’s expression. But the evil Wizard found out about this. And, while the Queen was resting one day, he hid a small piece of darkness inside the humans; so hidden that they would not even be able to see it in themselves, only in others. When humans were born, they slowly learned how to live their life with their nature siblings as their teachers. All was well for a while until the darkness inside some of the humans started to grow. They became afraid of it and started to hurt each other. Then, slowly, they began to destroy their nature siblings as well. The Queen was heartbroken to see all her children like this, so she asked her King to help them.

The Stars heard the Queen’s plea and decided to help their Earthly siblings. From up there in the sky, they saw that the darkness was causing a lot of separation and hate. But the stars could not understand what it was like to be human, so they didn’t know how they could help. The King told the stars that they would have to be born as Earthy beings, either human or nature. They would have to forget who they were and live many lifetimes so that they can understand the darkness and learn how to change it into light. He assured them that they would never be alone on their journey, and they can ask for help and guidance from him and the Queen.

And so, some of the stars began their Earth journey and became humans. Many lifetimes passed until they began to see through the veil of illusion that the darkness was casting. They discovered that the only way to fight the darkness was to learn how to love truly. This was the same love that the Queen and King shared, because a piece of it was placed inside the humans before they were born. But just like with their hidden darkness, the humans were not aware that this love was hidden inside them either.

Once the human stars learnt how to love truly, the darkness got smaller and smaller, and they started to remember who they were. So, they began to teach their Earthly siblings how to do that too. Many say that when all the humans will learn how to love truly, the Queen and King’s curse will finally break, and they will be together again as one. And then, everyone on Earth and in the Sky will live forever in peace and love…

PAMANTUL SI CERUL

Odata demult in timp și spațiu, traiau o Regină și un Rege care se iubeau și se respectau atât de mult încât erau un întreg. Singurul val de tristețe din viața lor era faptul că nu puteau avea copii. Într-o zi, un Vrăjitor malefic și puternic, care era îndrăgostit nebunește de Regină i-a spus că dacă îl va părăsi pe Rege, îi va împlini dorința de a deveni mamă. Regina a refuzat; i-a spus Vrăjitorului că nimic nu o poate face să se despartă de Regele ei. Vrăjitorul a fost atât de orbit de gelozie și furie, încât a aruncat o vraja asupra lor pentru a-i separa pentru totdeauna: a transformat-o pe Regina în Pământ și pe Rege în Univers.

Timpul a trecut, iar Regina Pământ și Regele Univers au încercat să găsească modalități de a rupe vraja, astfel încât să poată fi din nou împreună, dar nimic nu a funcționat. Așadar, au decis să găsească în schimb modalități sa se conecteze. Regele a creat Soarele astfel încât Regina să-i poată simți în continuare dragostea; norii și ploaia, astfel încât ea să poată primi sărutările lui, iar Luna și Stelele ca să-i umple nopțile de magie. La rândul său, Regina a creat Natura, care curgea cu ritmurile Soarelui și Lunii și reflecta frumusețea ei în toate formele sale: ape curgătoare, plante și ființe vii de toate formele, dimensiunile și culorile. Regina era fericită pentru că era mamă în sfârșit și toți copiii ei o iubeau și o respectau mult.

Apoi, într-o zi Regina a decis să creeze oameni, ca să facă si ei parte din expresia Naturii. Dar Vrăjitorul cel rău a aflat despre asta. Și, în timp ce Regina se odihnea într-o zi, el a ascuns o mică bucată de întuneric în interiorul oamenilor; atât de ascunsa încât nici măcar nu puteau să o vadă în ei înșiși, ci doar în alți oameni. Când s-au născut oamenii, ei au învățat încet cum să trăiască cu ajutorul fraților si surorilor lor din natură ca profesori. Totul a fost bine pentru o vreme până când întunericul din interiorul unora dintre oameni a început să crească. Oamenii s-au temut de întuneric și au început să se rănească unii pe alții. Apoi încet, ei au început să-și distrugă frații si surorile din natură. Inima Reginei era zdrobită văzându-i pe toți copiii ei suferind, așa că i-a cerut Regelui să-i ajute.

Stelele au auzit rugămintea Reginei și s-au oferit sa îi ajute pe frații lor pământeni. De acolo sus din cer, ele au observat ca întunericul provoca multa separare și ură. Dar stelele nu puteau înțelege ce inseamna să fi om, asa ca nu stiau cum i-ar putea ajuta. Regele le-a spus stelelor că vor trebui să se nască ca ființe de Pământ, fie umane ori naturale. Ele vor uita cine au fost și vor trăi multe vieți, astfel încât să poată înțelege întunericul și să învețe cum să-l transforme în lumină. El le-a asigurat că nu vor fi niciodată singure în călătoria lor și vor putea cere ajutorul și îndrumarea lui si a Reginei oricând.

Si astfel, unele dintre stele și-au început călătoria pe Pământ și au devenit oameni. Au trecut multe vieți până când au început să vadă prin voalul iluziei pe care întunericul îl arunca. Și-au dat seama că singura modalitate de a lupta cu acest întuneric este să învețe să iubească cu adevărat. Aceeași iubire pe care Regina și Regele au împărtășit-o, întrucât o bucată din ea a fost pusa în interiorul oamenilor înainte ca aceștia să se nască. Dar la fel ca și cu întunericul lor ascuns, oamenii nu erau conștienți nici de această iubire care se ascundea în interiorul lor.

Odată ce stelele umane au învatat să iubească cu adevarat, întunericul s-a micșorat din ce in ce mai mult si ele au inceput să-și amintească cine sânt. Si astfel, ele au început să-i învețe pe frații si surorile lor pământeni cum să facă si ei asta. Unii spun că atunci când toți oamenii vor învăța să iubească cu adevărat, blestemul Reginei și Regelui se va rupe în sfârșit și vor fi împreună din nou ca un întreg. Și atunci toată lumea va trăi pentru totdeauna în pace și dragoste…

FETITA SI MIELUL NEGRU

A fost odată o fată cu părul lung și verde. Ei îi plăcea să călătorească, uneori pe jos, alteori cu inima și mintea. În călătoriile sale, s-a conectat la lumea ei interioară și la ființele înțelepte care și-au împărtășit cunoștințele; acest lucru a ajutat-o să se descopere pe sine. Această poveste este despre una dintre aceste călătorii.

Fata cu părul verde se simțea un pic neliniștită în ziua aceea, așa că a decis să călătorească spre Sud. Cerul era cenușiu, dar în aer era o adiere caldă și blândă. Ea a mers destul de mult timp, pierdută în gânduri. Deodată a auzit pe cineva cântând. A urmat sunetul până a ajuns într-o pajiște de un verde vibrant si plină de flori colorate. Acolo, o fetiță cu părul auriu se învârtea, se uita la cer și cânta mereu același lucru: „Cer, cer frumos, ia-mă cu tine departe. Vreau să mă joc cu stelele tale și să mă joc și cu steaua mea.”

Fata cu părul verde se uitat la fetiță fascinată. Melodia aceea … nu o mai auzise până acum, dar i se părea atât de familiară. Ea închise ochii și in timp ce asculta melodia, un val de tristețe s-a asternut peste ea. Apoi, s-a facut liniște; când a deschis ochii, fetița stătea în fața ei, privind-o cu ochi ei mari și albaștri.

– Ce faci acolo? a întrebat ea cu o voce blândă.

– Ascultam melodia ta frumoasa. Deci, vrei să te joci cu stelele.

Fetița a ridicat privirea spre cer și a răspuns cu tristețe în voce: – Vreau să mă joc cu prietenul meu, iar el este acum o stea.

– Care e numele prietenului tău? Povestește-mi puțin despre el.

– Numele lui e Negrutu, era negru și avea pe frunte o stea albă.

– Era un miel, a spus fetita observând confuzie pe fața fetei cu părului verde. Animalele pot fi și ei prieteni cu oamenii.

– Da, asta este foarte adevărat, a spus zâmbind fata cu părul verde.

Fetița a zâmbit si ea. – Obișnuiam să ieșim și să ne jucăm în fiecare zi ore întregi. El mânca niște iarbă, apoi se așeza și î-si punea capul în poala mea. Iubea îmbrățișările și mie îmi plăcea să îl îmbrățișez; era atât de moale! Uneori mă împingea ușor cu capul pe care ave niște cornițe mici. Eu îmi lipeam capul de al lui și ne luptam ușor cu capetele; uneori, îl lasam să câștige. A fost mereu atât de fericit să mă vadă și să se joace cu mine. Acum nu-l voi mai vedea niciodată și nimeni nu înțelege că mi-e dor de el mult.

Lacrimile au început să se rostogolească pe fața ei.

– Înțeleg că ți-e dor de el. Se pare că a fost un prieten foarte bun și că voi doi ați avut o legătură frumoasă, mai profundă decât cuvintele. Ce s-a întâmplat cu el?

– A venit Paștele și …

Fetița nu și-a putut termina propoziția și nici nu a trebuit sa facă asta. Fata cu părul verde și-a dat seama în acel moment ce s-a întâmplat cu prietenul ei. Era conștientă de obiceiurile din acele părți ale lumii, în care oamenii sacrificau anumite animale pentru sărbătorile lor religioase.

Fetița tremura acum de plâns, așa că fata cu părul verde s-a pus în genunchi și a început să-i mângâie ușor părul; fetița a sărit în brațele ei.

– Pierderea unui prieten apropiat nu este ușoară și îmi dau seama cât de mult l-ai iubit din felul în care vorbești despre el. Faptul că te-a ales ca prietenă dovedește că ești un om uimitor, deoarece animalele pot simți atunci când cineva are o inimă bună.

Fetița a zâmbit. – Da, l-am iubit foarte mult și știu că și el m-a iubit.

– Sunt sigur că te-a iubit. Știi ce cred eu? Că atunci când două suflete se iubesc, inimile lor sunt conectate pentru totdeauna. Chiar dacă unul dintre suflete pleacă, nu dispare niciodată pe deplin, deoarece o parte din ei rămâne în inima celuilalt. Devin un înger păzitor pentru cel rămas în urmă. Deci, poate că prietenul tău te veghează acum și se asigură că ești bine.

Fetița închise ochii și rămase tăcută o vreme. – Da, cred că este aici. Dar încă mi-e dor de el pentru că nu-l pot vedea sau juca cu el; mă doare inima uneori.

– Știu că te doare și când se întâmplă asta, ai voie să te simți tristă și să plângi. Cu timpul va începe să te doară din ce în ce mai puțin.

Fetița părea acum mai liniștit și zâmbea. -Vreau sa merg acasă acum.

Cei două se ținură de mână și începură să meargă. Cerul era acum limpede și albastru ca ochii fetiței; soarele strălucea puternic, la fel ca si părul ei auriu. Mergând în spatele lor era un miel negru cu o stea albă în frunte.

THE LITTLE GIRL AND THE BLACK LAMB

There once was a girl with long green hair. She liked to travel, sometimes by foot, and sometimes with her heart and mind. In her journeys, she connected to her inner world and wise beings who shared their knowledge with her; this helped her to discover herself. This story is about one of those journeys.

The girl with the green hair was feeling a bit restless that day, so she decided to travel to the South. The sky was grey, but there was a warm and gentle breeze in the air. She walked for quite a while, lost in her thoughts. Suddenly she heard someone singing. She followed the sound until she reached a vibrant green meadow full of colourful flowers. There, a little girl with golden hair was spinning around, looking at the sky, and singing the same thing again and again: “Sky, beautiful sky, take me away with you. I want to play with your stars and play with my star too.”

The girl with the green hair looked at the little girl mesmerised. That song… she’d never heard it before yet, it felt so familiar to her. She closed her eyes, and as she listed to it, a wave of sadness washed over her. Then, there was silence; when she opened her eyes, the little girl was standing in front of her, looking at her with big blue eyes.

“What are you doing there?” she asked in a gentle voice.

“I was listening to your beautiful song. So, you want to play with the stars.”

The little girl looked up to the sky and replied with sadness in her voice: “I want to play with my friend, and he’s a star now.”

“What’s your friend’s name? Tell me a bit about him.”

“His name was Negrutu, and he was black and had a white star on his forehead.”

“He was a lamb”, said the Little One noticing the confusion on the girl with the green hair’s face. “Animals can be friends with humans too.”

“That is very true”, said the girl with the green hair smiling.

The little girl smiled. “We used to come out and play every day for hours. He would eat some grass, then sit down and put his head on my lap. He loved hugs, and I loved hugging him too; he was so soft! Sometimes he would push me gently with his head that had tiny horns coming out on. I would lower my head and put it against his, and we would gently head-wrestle; sometimes, I let him win. He was always so happy to see me and play with me. Now I’m never going to see him again, and nobody understands that I miss a lot.” Tears started to roll down her face.

“I understand that you miss him. It sounds like he was a great friend and that you two had a beautiful connection that was deeper than words. What happened to him?”

“Well, Easter came and…”

The Little One couldn’t finish her sentence, and she didn’t have to. The girl with the green hair realised at that moment what happened to the lamb. She was aware of the customs in those parts of the world where humans sacrificed certain animals for their religious holidays.

The little girl was now shaking from crying, so the girl with the green hair got down on her knees and started to gently caress her hair; the Little One jumped into her arms.

“Losing a close friend is not easy, and I can tell how much you loved him from the way you talk about him. The fact that he chose you to be his friend shows that you are a pretty amazing human because animals can feel when someone has a good heart.”

The little girl smiled. “Yes, I loved him a lot, and I know he loved me too.”

“I’m sure he did. You know what I believe? That, when two souls love each other, their hearts are connected forever. Even though one of them might leave, they never fully go away because a part of them stays in the other one’s heart. They become a guardian angel for the one who is left behind. So, maybe your friend is now watching over you and making sure that you are ok.”

The little girl closed her eyes and was silent for a while. “Yes, I believe that he’s here. But I still miss him because I can’t see him or play with him, and my heart hurts sometimes.”

“I know it does, and when that happens, it’s ok to feel sad and to cry. In time it will start to hurt less and less.”

The Little One looked more peaceful now and was smiling. “I want to go home now.”

The two of them held hands and started to walk. The sky was now clear and as blue as the Little One’s eyes; the sun was shining brightly, just like her golden hair. Walking behind them was a black lamb with a white star on his forehead.

ILLUSIONS OF CHANGE

Yesterday I wanted to save the planet,
Today I think it’s us humans who need saving.
Trapped in the illusion of our grandeur and our values,
It’s easy to forget that Earth has been long-standing.
Humanity evolved in time through learning,
And inspiration came from all the shapes and sounds around us.
Our earthly teachers taught us how to live and how to build,
But we were open then, and we could hear their guidance.
Nature has done its thing and thrived, without our intervention.
How could I be so vain and think that I’m its salvation?
Some say we are connected, and that we need each other,
My truth: nature can live without us, but we would die without it.
It makes me sad to see how much it gives us, not asking a lot back,
Except that we respect it, but we’re too self-absorbed for that.
Stuck in the land of old habits, how can we find some meaning?
Maybe by looking at our issues as wounds that need healing?
What if things are not changing because we’re pointing fingers?
Because we focus on the problems, and not on ways of solving.
I felt a lack of power when I looked up to our leaders,
Demanding justice for the planet in a childish demeanour.
Though I might feel small, I’m also clever and I’m strong,
I think the giants have grown tall because we fed them,
Consuming with our pain and void, and not with our soul.
I’m hanging on to the belief that in my hands I hold the power,
To make them shrink the moment I’m awake or when I’m whole.
Bucky’s wise words invite us all to hope and dream.
He said: create new, better ways, then watch the old ways fall.
So, how will I choose to live my life while I am here?
Will I stay small and scream, and hope someone will hear?
Or will I choose to dream and find in me the power,
To heal me, and maybe help another feel empowered?
I choose the latter, and won’t rest until I find a way,
To play my part, even if small; to build another step.
We’re all in this together, trying our best to stay alive,
But I dream of a world where we’re all whole; maybe even thrive.

DARE I

Who am I truly underneath, I do not know,

Dare I see the real me and love it all?

Letting go of familiar roles is not easy,

They are comfortable and have their rewards.

At times, my body feels like a stranger,

One I cannot still forgive,

It carries the unseen stains and grit,

That my history conceals.

It’s cold and dark inside my mind,

But light does reach in often.

It shows the parts I had to hide,

And hurts so much to notice.

My sneaky heart that dreams and hides,

Is telling me to listen,

But it wants what it cannot have,

It likes to keep its distance.

My tired soul cries out for freedom,

To be released from the accepted and the static.

It wants to bloom just like a flower but in winter,

Not in the spring or summer as expected.

Dare I see the real me and love it all?

Who am I truly underneath, I do not know,

All that I know is I won’t sleep,

Until my body, mind, heart and soul are all free.

I WANT TO

I want to, says the heart; but it’s too hard.

I want to, says the mind; but it’s not right.

I want to, says the heart; what if it hurts?

I want to, says the mind; what is the point?

I want to, says the heart; but I’m too scared.

I want to, says the mind; but I’m too drained.

I want to, says the heart; but if we fall

I want to, says the mind; what if we won’t?

SENTIMENTS OF OTHERS

The things I do, they never seem enough,

My mind heeds mainly the sentiments of others.

What makes their views matter much more to me?

Could be that my opinion of myself feels minor.

It’s not by choice I wish I could erase that,

But love came mostly with an if price.

When I could see what’s deeply hidden,

Beneath the layers of this racing

And of the moments of suspicion,

I might see myself with much more mercy.

It takes the joy out of my actions,

And I’m left feeling incomplete.

Biting my tongue brings even more trouble,

And the resentment slowly builds.

It tries to fill an endless hole,

Nothing will ever feel outright.

But I keep trying till I’m tired,

And then I know it’s time to stop.

I use the time of this awareness,

To raise above the foggy ground,

And when I’m up there in the brightness,

I can jump off the merry-go-round.

YEARNING

When I looked at you, I saw myself less,

I wish I had what you had, but was it best?

What made me think that I’m not good?

I may have felt misunderstood.

It was by me, and not by you,

I just tried to fit a role untrue.

I felt the yearning for the trait in you,

And seem to think it’s hard to get.

But little did I stop to think,

That what I have is just as good.

To match my flair with yours was silly,

It made our beings seem unreal.

Instead, I focused on my assets,

Smoothing them out, until they’re clear.

I still have moments when I’m yearning,

Whenever I see other people shine.

It’s just that now the veil is lifted,

And I can see me just as bright.

CHASING VENUS

Many have tried to catch her in their lifetimes,

I must admit I too was one of them.

Imagine my surprise when later I discovered,

That she was hiding all along, inside my chest,

You sneaky Goddess, why did you keep so quiet?

You had me running like a lunatic in circles.

I thought I saw you in some humans in my springtime,

And that was hard to deal with I felt broken.

Summer arrived, and I believed I learnt my lessons,

It turned out I wasn’t, was still chasing fables.

But at the end of summer, something shifted,

So, I pressed pause and did some thinking.

During this time, some guides have often told me,

That what I seek was not something I’m lacking.

Autumn showed up, and as the old was falling,

I started to believe what they were saying.

Then slowly you emerged, in all your beauty,

And told me that the reason you were hiding,

Was not because you wanted, you just had to,

The walls around my heart were just too high.

But I see you now, and that is deeply soothing,

I want to learn how to embrace your essence,

To see what’s all the fuss about, true love they call it,

Though it appears, it’s not so easy to discover.

And even though my love life has been bitter,

I can attest to you I wouldn’t change one thing, no more.