This loud voice tells me that I’m no good,
That no matter how much I try, I’ll end up misunderstood.
She screams and hits me with so much strength,
That makes me break, and I start to feel myself evaporate.
She shows up unexpected and takes me by surprise.
Because I always believe the last time was goodbye.
What do you want from me, you hideous hag?
Just let me be or tell me why I make you mad.
I feel tired of hiding in the dark because of you.
Freedom is what I want, and I will get it too.
Your power over me gets weaker by the minute.
You know it too; it’s why you cling so tightly to it.
My eyes are open now, and I can see the choice
I have to make, to be myself again.
Author: andrisme
Iubește-te pe tine
Deschide ochii și vezi pe cine nu te vede,
Pe cei care cred că o fac, dar nu.
Nu încerca să te potrivesti cu fantezia lor de iubire, e obositor.
Draga mea, chiar trebuie să-ți trădezi sufletul?
Părțile tale care se simt de neiubit și triste,
Merită să fie recunoscute.
Ele se pot simtii urâte și rușinate,
Dar poartă comori ascunse.
Fii sinceră cu tine și iubește-te,
Este singurul lucru care contează.
Apoi într-o zi vei găsi pe cine cauti,
Care te va iubi chiar dacă ești rănită.
Așa că înlătura straturile care te liniștesc,
Chiar dacă îți este frică.
Atunci când tot ce rămâne din tine e realitate,
Pe cine cauti va fi cu siguranță acolo.
O pasăre bate la fereastra mea
O pasăre bate la fereastra mea.
“Haide, ieși afară”, mi-a spus ea,
“Ai stat prea mult înăuntru, esti posomorâtă.
Mintea ta e neliniștită, și tu la fel.
Gândurile tale taie ca o sabie,
Iar tu nu ai habar.
Acești pereți îți pot oferi adăpost,
Dar nu și de tine cea adevărata.
Sufletul tău e obosit și vrea să zboare,
Vino să vezi magia care te înconjoară.”
Plouă și e noroi, dar natura e mereu veselă.
Concertul păsărilor alină și vindecă
Inimile tuturor celor care vor să asculte.
O veveriță se bucură de mesele ei dezgropate
În timp ce mă privește cu atenție.
Muguri mici și verzi ies din pământ,
Am grijă să nu-i strivesc.
Văd bucuria pură a bălților pe fețele micilor oameni,
Îmi arată că distracția e doar o mentalitate.
Ploaia și vântul îmi mângâie fața,
Și mă fac să mă simt vie.
Mă întreb cum poate cineva să doarmă
Și să nu vadă natura îmbelsugată.
O pasăre a bătut la fereastra mea.
Mulțumesc, prietenă dragă,
Simt că sunt eu din nou.
When she dances
When she dances, she connects to something raw and real
To something so primal that she has long time feared.
It moves through her, and it feels like she loses all control
But she knows that it guides her slowly back to her soul.
When she dances, the world is still, and everything disappears
But she moves to the rhythm of her heart and feels free.
The darkness holds her gently, allowing her to be
Her soul gives up the hiding and comes out to gently heal.
When she dances, it looks like she’s alone in the world
But she feels connected to everything that was here before.
The past and the future dissolve from her mind.
And all that is left is this magic moment in time.
When she dances, the sounds and the words call out her name
She replies with a move that brings out a smile on her face.
With every gesture and sway, she shows her true self
Surprising even herself by the things her body conceals.
When she dances, she feels joy and a sense of being whole
She feels parts of herself through music as they’re exposed.
No words are said, and it’s only the moves that reveal
That their union holds such tenderness and love that is real.
When she dances, she knows all good things must come to an end
So, she opens her eyes and brings everything to a stand.
She smiles to herself and, despite feeling scared,
She’s grateful for being here now and for being herself.
A magical world
When I was little, my mum used to buy me cassette tapes with fairy tales on them. They were Romanian stories like audio theatre plays, with various voices playing different roles and sounded so real to me. I’m an only child; my parents didn’t know how or didn’t have time to play with me, so these stories became my favourite way of escaping. When I listened to these stories, I felt less alone; they transported me to a magical world where anything was possible. Later on, I started to see fairy tales on tv. Every weekend there was a specific time just for children when tv stations showed movies made after Romanian fairy tales. Two, in particular, bring a smile to my face even now when I think about them. When I learnt to read, I began devouring “never-ending stories”. When I was reading them, time stood still. I imagined myself in the places and periods from those stories, feeling what the characters felt.
Books and fairy tales have been my best friends since I was a child. To all the people who helped create, even in a small way, this magical connection in my life, I’m sending you much love.
O lume magica
Cind eram mica, mama imi cumpara casete cu povesti pe ele. Erau povesti romanesti ca niste piese audio de teatru, cu voci diverse care jucau roluri diferite si care imi pareau foarte reale. Sint copil singur la parinti; ei nu au stiut cum sau nu avut timp sa se joace cu mine, asa ca povestile mi-au tinut companie si au devenit felul meu preferat de a evada. Cind ascultam povestile, ma simteam mai putin singura si eram transportata intr-o lume magica unde totul era posibil. Mai tirziu, am inceput sa vad povesti si la televizor. In fiecare weekend era un timp special doar pentru copii cind statiile de televiziune aratau filme facute dupa povesti romanesti. Aventurile Veronicai si a lui Patrocle, pataniile lui Pacala, imi aduc un zimbet pe buze si acum cind ma gindesc la ele. Cind am invatat sa citesc, am inceput sa devorez carti cu povesti nemuritoare. Atunci cind citeam aceste povesti, timpul se oprea in loc si eram transportata in locurile si perioadele din povestile respective, simtind ce au simtit personajele.
Cartile si povestile au fost cele mai bune prietene ale mele cind eram copil si inca sint pina in ziua de azi. Tuturor celor care au contribuit chiar si putin la formarea acestei legaturi magice in viata mea, va urez multa dragoste.
A woman’s body
I’m told that the lines on my body need hiding,
And that my skin should always look smooth.
When did our wrinkles become a disgrace?
Aren’t they a sign of the joy we once felt?
Of the love with which life was embraced.
I'm told that my body needs to be thin, And that I should always look toned. When did our curves become below the norm? Aren’t they a sign of fertility and love? Of sensuality when our clothes hugs them firm?
I’m told that the hair on my body needs cutting, And that my skin should be soft as a child’s. When did our body hair become a disgust? Isn’t that a sign that our bodies have life, Of the humaness that we were assigned?
I’m told that my grey hair needs to be dyed,
And that I should always look like I’m young.
When did our greys hair become a descent?
Isn’t that a sign that time passed with grace,
Of memories that show that we’re still in the race?
I’m told that… oh, the list can go on, but I won’t,
Too tired to care about who tells me these don’ts.
Time flies by in the blink of an eye, and this body is my own,
I’d rather spend my life falling in love with it truly till I’m gone.
THE EARTH & THE SKY
Once upon a time and space, there lived a Queen and a King who loved and respected each other so much that they were one. The only veil of sadness in their life was the fact they couldn’t have children.
One day, an evil and powerful Wizard who was madly in love with the Queen told her that if she leaves the King, he will grant her wish of becoming a mother. The Queen refused and told the Wizard that nothing can make her separate from her King. The Wizard got so blinded with jealousy and rage that he cast a spell on them to separate them forever: he turned the Queen into Earth and the King into the Universe.
Time passed, and the Queen Earth and the King Universe tried to find ways of breaking the spell so they can be together again, but nothing worked. So, they decided to find ways of connecting to one another instead. The King created the Sun so that his Queen can still feel his love; the clouds and rain so she can receive his kisses, and the Moon and the stars to fill her nights with magic. The Queen, in turn, created Nature, who flowed with the rhythms of the Sun and the Moon and reflected her beauty in all its forms: flowing waters, plants and living beings of all shapes, sizes, and colours. The Queen was happy, for she was a Mother, at last, and all her children loved and respected her.
After a while, the Queen decided to create humans so that, they too, can be a part of Nature’s expression. But the evil Wizard found out about this. And, while the Queen was resting one day, he hid a small piece of darkness inside the humans; so hidden that they would not even be able to see it in themselves, only in others. When humans were born, they slowly learned how to live their life with their nature siblings as their teachers. All was well for a while until the darkness inside some of the humans started to grow. They became afraid of it and started to hurt each other. Then, slowly, they began to destroy their nature siblings as well. The Queen was heartbroken to see all her children like this, so she asked her King to help them.
The Stars heard the Queen’s plea and decided to help their Earthly siblings. From up there in the sky, they saw that the darkness was causing a lot of separation and hate. But the stars could not understand what it was like to be human, so they didn’t know how they could help. The King told the stars that they would have to be born as Earthy beings, either human or nature. They would have to forget who they were and live many lifetimes so that they can understand the darkness and learn how to change it into light. He assured them that they would never be alone on their journey, and they can ask for help and guidance from him and the Queen.
And so, some of the stars began their Earth journey and became humans. Many lifetimes passed until they began to see through the veil of illusion that the darkness was casting. They discovered that the only way to fight the darkness was to learn how to love truly. This was the same love that the Queen and King shared, because a piece of it was placed inside the humans before they were born. But just like with their hidden darkness, the humans were not aware that this love was hidden inside them either.
Once the human stars learnt how to love truly, the darkness got smaller and smaller, and they started to remember who they were. So, they began to teach their Earthly siblings how to do that too. Many say that when all the humans will learn how to love truly, the Queen and King’s curse will finally break, and they will be together again as one. And then, everyone on Earth and in the Sky will live forever in peace and love…
PAMANTUL SI CERUL
Odata demult in timp și spațiu, traiau o Regină și un Rege care se iubeau și se respectau atât de mult încât erau un întreg. Singurul val de tristețe din viața lor era faptul că nu puteau avea copii. Într-o zi, un Vrăjitor malefic și puternic, care era îndrăgostit nebunește de Regină i-a spus că dacă îl va părăsi pe Rege, îi va împlini dorința de a deveni mamă. Regina a refuzat; i-a spus Vrăjitorului că nimic nu o poate face să se despartă de Regele ei. Vrăjitorul a fost atât de orbit de gelozie și furie, încât a aruncat o vraja asupra lor pentru a-i separa pentru totdeauna: a transformat-o pe Regina în Pământ și pe Rege în Univers.
Timpul a trecut, iar Regina Pământ și Regele Univers au încercat să găsească modalități de a rupe vraja, astfel încât să poată fi din nou împreună, dar nimic nu a funcționat. Așadar, au decis să găsească în schimb modalități sa se conecteze. Regele a creat Soarele astfel încât Regina să-i poată simți în continuare dragostea; norii și ploaia, astfel încât ea să poată primi sărutările lui, iar Luna și Stelele ca să-i umple nopțile de magie. La rândul său, Regina a creat Natura, care curgea cu ritmurile Soarelui și Lunii și reflecta frumusețea ei în toate formele sale: ape curgătoare, plante și ființe vii de toate formele, dimensiunile și culorile. Regina era fericită pentru că era mamă în sfârșit și toți copiii ei o iubeau și o respectau mult.
Apoi, într-o zi Regina a decis să creeze oameni, ca să facă si ei parte din expresia Naturii. Dar Vrăjitorul cel rău a aflat despre asta. Și, în timp ce Regina se odihnea într-o zi, el a ascuns o mică bucată de întuneric în interiorul oamenilor; atât de ascunsa încât nici măcar nu puteau să o vadă în ei înșiși, ci doar în alți oameni. Când s-au născut oamenii, ei au învățat încet cum să trăiască cu ajutorul fraților si surorilor lor din natură ca profesori. Totul a fost bine pentru o vreme până când întunericul din interiorul unora dintre oameni a început să crească. Oamenii s-au temut de întuneric și au început să se rănească unii pe alții. Apoi încet, ei au început să-și distrugă frații si surorile din natură. Inima Reginei era zdrobită văzându-i pe toți copiii ei suferind, așa că i-a cerut Regelui să-i ajute.
Stelele au auzit rugămintea Reginei și s-au oferit sa îi ajute pe frații lor pământeni. De acolo sus din cer, ele au observat ca întunericul provoca multa separare și ură. Dar stelele nu puteau înțelege ce inseamna să fi om, asa ca nu stiau cum i-ar putea ajuta. Regele le-a spus stelelor că vor trebui să se nască ca ființe de Pământ, fie umane ori naturale. Ele vor uita cine au fost și vor trăi multe vieți, astfel încât să poată înțelege întunericul și să învețe cum să-l transforme în lumină. El le-a asigurat că nu vor fi niciodată singure în călătoria lor și vor putea cere ajutorul și îndrumarea lui si a Reginei oricând.
Si astfel, unele dintre stele și-au început călătoria pe Pământ și au devenit oameni. Au trecut multe vieți până când au început să vadă prin voalul iluziei pe care întunericul îl arunca. Și-au dat seama că singura modalitate de a lupta cu acest întuneric este să învețe să iubească cu adevărat. Aceeași iubire pe care Regina și Regele au împărtășit-o, întrucât o bucată din ea a fost pusa în interiorul oamenilor înainte ca aceștia să se nască. Dar la fel ca și cu întunericul lor ascuns, oamenii nu erau conștienți nici de această iubire care se ascundea în interiorul lor.
Odată ce stelele umane au învatat să iubească cu adevarat, întunericul s-a micșorat din ce in ce mai mult si ele au inceput să-și amintească cine sânt. Si astfel, ele au început să-i învețe pe frații si surorile lor pământeni cum să facă si ei asta. Unii spun că atunci când toți oamenii vor învăța să iubească cu adevărat, blestemul Reginei și Regelui se va rupe în sfârșit și vor fi împreună din nou ca un întreg. Și atunci toată lumea va trăi pentru totdeauna în pace și dragoste…
FETITA SI MIELUL NEGRU
A fost odată o fată cu părul lung și verde. Ei îi plăcea să călătorească, uneori pe jos, alteori cu inima și mintea. În călătoriile sale, s-a conectat la lumea ei interioară și la ființele înțelepte care și-au împărtășit cunoștințele; acest lucru a ajutat-o să se descopere pe sine. Această poveste este despre una dintre aceste călătorii.
Fata cu părul verde se simțea un pic neliniștită în ziua aceea, așa că a decis să călătorească spre Sud. Cerul era cenușiu, dar în aer era o adiere caldă și blândă. Ea a mers destul de mult timp, pierdută în gânduri. Deodată a auzit pe cineva cântând. A urmat sunetul până a ajuns într-o pajiște de un verde vibrant si plină de flori colorate. Acolo, o fetiță cu părul auriu se învârtea, se uita la cer și cânta mereu același lucru: „Cer, cer frumos, ia-mă cu tine departe. Vreau să mă joc cu stelele tale și să mă joc și cu steaua mea.”
Fata cu părul verde se uitat la fetiță fascinată. Melodia aceea … nu o mai auzise până acum, dar i se părea atât de familiară. Ea închise ochii și in timp ce asculta melodia, un val de tristețe s-a asternut peste ea. Apoi, s-a facut liniște; când a deschis ochii, fetița stătea în fața ei, privind-o cu ochi ei mari și albaștri.
– Ce faci acolo? a întrebat ea cu o voce blândă.
– Ascultam melodia ta frumoasa. Deci, vrei să te joci cu stelele.
Fetița a ridicat privirea spre cer și a răspuns cu tristețe în voce:
– Vreau să mă joc cu prietenul meu, iar el este acum o stea.
– Care e numele prietenului tău? Povestește-mi puțin despre el.
– Numele lui e Negrutu, era negru și avea pe frunte o stea albă. Era un miel, a spus fetita observând confuzie pe fața fetei cu părului verde. Animalele pot fi și ei prieteni cu oamenii.
– Da, asta este foarte adevărat, a spus zâmbind fata cu părul verde.
Fetița a zâmbit si ea.
– Obișnuiam să ieșim și să ne jucăm în fiecare zi ore întregi. El mânca niște iarbă, apoi se așeza și î-si punea capul în poala mea. Iubea îmbrățișările și mie îmi plăcea să îl îmbrățișez; era atât de moale! Uneori mă împingea ușor cu capul pe care avea niște cornițe mici. Eu îmi lipeam capul de al lui și ne luptam ușor cu capetele; uneori, îl lasam să câștige. A fost mereu atât de fericit să mă vadă și să se joace cu mine. Acum nu-l voi mai vedea niciodată și nimeni nu înțelege că mi-e dor de el mult.
Lacrimile au început să se rostogolească pe fața ei.
– Înțeleg că ți-e dor de el. Se pare că a fost un prieten foarte bun și că voi doi ați avut o legătură frumoasă, mai profundă decât cuvintele. Ce s-a întâmplat cu el?
– A venit Paștele și …
Fetița nu și-a putut termina propoziția și nici nu a trebuit sa facă asta. Fata cu părul verde și-a dat seama în acel moment ce s-a întâmplat cu prietenul ei. Era conștientă de obiceiurile din acele părți ale lumii, în care oamenii sacrificau anumite animale pentru sărbătorile lor religioase.
Fetița tremura acum de plâns, așa că fata cu părul verde s-a pus în genunchi și a început să-i mângâie ușor părul; fetița a sărit în brațele ei.
– Pierderea unui prieten apropiat nu este ușoară și îmi dau seama cât de mult l-ai iubit din felul în care vorbești despre el. Faptul că te-a ales ca prietenă dovedește că ești un om uimitor, deoarece animalele pot simți atunci când cineva are o inimă bună.
Fetița a zâmbit.
– Da, l-am iubit foarte mult și știu că și el m-a iubit.
– Sunt sigur că te-a iubit. Știi ce cred eu? Că atunci când două suflete se iubesc, inimile lor sunt conectate pentru totdeauna. Chiar dacă unul dintre suflete pleacă, nu dispare niciodată pe deplin, deoarece o parte din ei rămâne în inima celuilalt. Devin un înger păzitor pentru cel rămas în urmă. Deci, poate că prietenul tău te veghează acum și se asigură că ești bine.
Fetița închise ochii și rămase tăcută o vreme.
– Da, cred că este aici. Dar încă mi-e dor de el pentru că nu-l pot vedea sau juca cu el. Uneori mă doare inima…
– Știu că te doare și când se întâmplă asta, ai voie să te simți tristă și să plângi. Cu timpul va începe să te doară din ce în ce mai puțin.
Fetița părea acum mai liniștit și zâmbea.
-Vreau sa merg acasă acum.
Cele două se ținură de mână și începură să meargă. Cerul era acum limpede și albastru ca ochii fetiței; soarele strălucea puternic, la fel ca si părul ei auriu. Mergând în spatele lor, era un miel negru cu o stea albă în frunte…
SOULWARRIOR 