A fost odată o fată cu părul verde lung. Îi plăcea să călătorească, uneori pe jos și alteori cu inima și mintea. În călătoriile ei a descoperit lumi magice și ființele înțelepte care i-au împărtășit intelepciunea lor; asta a ajutat-o să se descopere. Această poveste este despre una din acele călătorii.
Fata iubea copacii. Unul dintre cei mai buni prieteni ai ei era un copac înalt de arțar din pădurea din apropierea casei ei. S-au cunoscut prima oară când fata era mică, într-o zi când culegea ciuperci în pădure cu mama ei. Fugind dupa o veveriță, ea s-a rătăcit; copacul i-a ținut companie cu una din poveștile sale magice până când mama a găsit-o. De atunci, prietenia lor a devenit mai puternică în fiecare zi.
Arborele era un povestitor grozav; fata obișnuia să-i asculte poveștile cu atâta încântare încât uneori nu voia să se întoarcă acasă. A visat să fie si ea copac și să-și petreacă restul vieții în pădure împreună cu prietenul ei, pentru că acolo se simțea mai liberă și mai vie.
-Nu-mi place să fiu om! i-a spus fata copacului într-o zi când stătea întinsă pe iarbă și îi admira ramurile înalte. Vreau să fiu un copac la fel ca tine!
-Da? Ce crezi că este atât de grozav să fi copac?
-Tu îți petreci tot timpul în acest loc frumos și pașnic. Poți fi tu însuți și nimeni nu încearcă să te schimbe în ceva ce nu ești. Nimic nu te poate răni aici.
-Da, trăiesc în acest loc frumos, dar asta nu înseamnă că nimic nu mă poate răni. Sunt multe lucruri pe care nu le știi încă, draga mea. Ceea ce vreau eu să știi tu însă acum, este că ești mai mult ca mine decât crezi tu.
– Da? tipă fata fericită.
-Da. Cu mult timp în urmă, eu eram un puiet micut care și-a început călătoria prin viață așa cum ești tu acum. Trunchiul meu era mai mult ca o crenguță la acea vreme, iar rădăcinile mele erau foarte subțiri și fragile. De multe ori am crezut ca nu voi rezista, mai ales când apareau furtunile. Dar am învățat să le văd pentru ceea ce sunt: furtinile pot provoca distrugere, dar aduc și creștere. Apa de ploaie mi-a ajutat rădăcinile să devină mai puternice, iar asta mi-a făcut trunchiul mai solid în timp și ramurile mele mai înalte. Vântul îmi poartă semințele la kilometri și kilometri distanță și doar asa alți copaci pot ajunge să crească în locuri în care nu credeau vreaodata că este posibil.
Fata părea pierdută în gândurile ei.
– Mi-e greau să imi imaginez că ai fost odată un puiet fragil.
-A fost cu atât de mult timp în urmă, încât mi se pare că e un vis, a spus copacul râzând.
-Deci, cum sunt eu asemanatoare cu tine din ce ai spus?
-De-a lungul vieții tale, poate vor exista momente în care va trebui să înduri și tu furtunile si asta poate te va copleșii. S-ar putea să te simți furioasă sau trista când se va întâmpla asta, dar nu lăsa acele experiențe să te pună la pământ sau să te definească. La fel ca și mine, rezista și ridică-te din nou când te simti pregatita. Descoperă ce poți folosi din acea furtună pentru a crește și mergi mai departe. Odată ce ai învățat să temperezi furtunile, vei începe să stai înalta, să fi mândra de ceea ce ai depășit și de cine ai devenit. Tine minte că singurul lucru pe care îl poți controla în viață este modul în care reacționezi la lucrurile care ți se intimplă.
-Suna un pic înfricoșător, dar mă face să mă simt bine în același timp”, a spus fata zâmbind și i-a dat copacului o îmbrățișare.
– Asta e bine.
Anii au trecut, iar fata cu parul verde a crescut. La o zi după ce și-a luat rămas bun de la prietenul ei copac, s-a mutat într-o altă lume departe. Furtunile au venit și au intrat în viața fetei; cuvintele copacului au rămas cu ea și i-au dat forța să meargă mai departe de fiecare dată. Fata a devenit mai puternică și s-a descoperit prin furtuni, așa cum i-a spus prietenul ei. Au mai trecut câțiva ani și într-o zi, prietenul ei de arțar i-a venit în minte foarte mult; așa că, a decis să se întoarcă acasă și să-l viziteze, pentru a-i mulțumi pentru sfaturile care au ajutat-o să reziste furtunilor.
Când a ajuns în pădure, tot ce a putut găsi din el au fost rădăcinile lui și o bucată mare din trunchiul său inferior. Fata a simțit că inima ei s-a sfărimat într-un milion de bucăți. A căzut la pământ și a început să plângă, sprijinindu-si capul pe ciotul copacului. În timp ce ea urmărea inelele copacului cu degetele, s-a întrebat cum pot fi oamenii atât de cruzi. Apoi și-a dat seama că unii dintre ei nu mai pot vorbi cu copacii, pentru că au uitat cum să vorbească limbajul inimii. Dacă ar sti ei că atunci când mintea lor se linisteste si inima li se deschide, ei și-ar aminti limbajul si ar putea să găsească atunci în natură îndrumarea pe care o caută.
Poza facuta de mine, Shropshire 2015
SOUL WARRIOR blog 
Leave a Reply